una din naturile perverse ale omului, poate cea mai perversa chiar, e ca omul se plictiseste. Se plictiseste de obiceiuri, de haine, de persoanele care il inconjoara, de locuri, de mancare, de orice.
De ce ne plictisim?
de unde vine mecanismul asta care infirma pana la capat, nevoia noastra organica de a capata continuitate si stabilitate? Cu cat schimbam mai multe lucruri in viata cu atat mai usor vom pierde stabilitatea de care avem asa multa nevoie. Este ca si cum ne-am ancora la un port, si am cauta oameni cu care sa facem corp comun, si sa nu ne mai simtim atat de singuri si sa avem stabilitatea pe care ne-o dorim. Si atunci de ce cautam in pemanenta ceva nou? De ce ne saturam de locuri si oameni?
Suntem noi zapaciti? sunt prea multe chimii subtile in mintea noastra? e de vina cultura si etica societatii? vrem atat de mult sa ne reconfirmam valoarea cu oameni noi incat suntem in stare sa ii aruncam pe cei vechi la gunoi? Suntem atat de satui de ciorba radauteana incat suntem dispusi sa platim 500 de euro ca sa mancam supa de coarne de cerb? Suntem chiar atat de astenizati de mobila din casa noastra incat suntem in stare sa ne afundam in datorii pentru una noua? Suntem atat de plictisiti de pasta de dinti cu gust de menta incat trebuie sa o inlocui cu o pasta de dinti cu gust de scortisoara? Ce se intampla in creierele noastre? tot cautarea placerii este de vina? sau e mai complex de atat?
multe din aceste schimbari ne mananca mult din timp, din suflet…oare avem atat de mult timp si suflet incat sa il irosim in atat de multa schimbare? Sau nu avem nimic mai bun de facut? Stiu ca schimbarea este mama progresului, dar de multe ori progresul vine in detrimentul altor cele. Uneori am impresia ca rasfatul pe care ni-l permitem prin acest vesnic plictis ne face meschini. Sau nu?
